- Când o bubuit odată, am crezut că o crăpat pământul în două. Noi eram copchii și mama nu dovde să ne strângă pe toți grămadă și să ne vadă de sântem jii. S'ap ne-am cărat în deal, unde trăiște amu Costea Cazămata. Mamă o zis c'o venit războiul...
- Da casa?
- Peste casă căzuse un obuz și se oploșiseră acolo soldații ruși. Parcă-i văd cum scoteu din cuhnișoara noastră tot ce mai dosise mama pentru noi.
- Ați reușit măcar să luați ceva cu voi?- Ei, ba nu... Nu ne-am mai putut aprochie. Tăt o rămas acolo, o zdreanță n-am luat, da noi eram opt și pe-acui cap să ne dușim. Veneam inșetișor p'ân acasă și tot vroiem să luăm măcar șeva, da dușmanu de soldat cum ne vedea pe loc începe a șuieră și îndrepta pușca spre noi.
- Odată, țin minte, ne-am furișat pân' la căsuța noastră și scoteam bețele de stuf de pe sărăieș, că acolo puneu bondarii polen de flori. Ei, noi copchii, ziceam că-i miere. Mâncam polen de-așela, că să nu murim de foame, da ei râdeau de noi și ziceau "Hoo, moldavani cușaiut gavno!"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu